📜🖋🍂

📄🖋🍁

It's autumn.

I'm sitting in the garden on a chair writing this. And what's the point? Probably no one will see it. But the whole landscape envelops me, overwhelms me with emotions that I have rarely felt. It's strange. I can't take my eyes off the notebook. The notebook on which the pen slides easily and on which the words appear harder than in my head. My fingers run through my hair. It's soft, silky. I washed it last night and then looked out the window, planning to sit here today and write. My lips press against each other, as if without my due.

I look around. The whole earth is covered with leaves. There are yellow leaves, brown leaves, from time to time you can also notice a red leaf from the pear tree next to me. Some green leaves have also fallen. It's weird. What secrets will they hide? Did they get tired of clinging to the branches of the trees or did they want to be with the other leaves? Hmm ... the other leaves ... I mean the orange, brown, yellow and red ones ... they're not dead. They don't look dead for me. To me they are the same bright and lively leaves. But why did they look like that now? Maybe they got tired? I imagine hanging on the branches of a tree for so long is tiring. Maybe that's why the green ones fell, they were tired. However, they do not seem to have much rest even now, due to a wind that appears from time to time and takes them elsewhere. But why only a few of them? It doesn't fly them all, just in some places. To have talked the leaves with the wind I feel right now, taking my hair in front of my eyes so I couldn't see what I am writing. This is also possible. Adding only from time to time and taking only certain leaves, it is possible. They may not have liked the place where they fell and asked the wind to move them elsewhere to at least enjoy their stay while they had time. However, the way it moves them is different from any other. It lifts them gently from below, spins them in the air like a pirouette in a dance for two, moves them gracefully as in ballet steps from left to right, then by an even more elegant twist lets them down. Sometimes it takes several leaves at once and they end up dancing with each other, some parting on landing, others staying together, tied together forever as a couple who have just declared their love at the altar.

Here I broke the thread of these thoughts. I got up from my chair and went into the house to get dressed in something thicker because I was cold. When I came back I tried to redo that thread. It wasn't hard. I looked in front of me and saw the freshly plowed land. It had a brown color combined with a little gray. It looked sad. Without its green ornament and without the flowers it wore as decorations, it looked naked. Just a seedling on which lay a few vegetables, waiting to be picked. Yet something about it was different, appealing. I still don't know what; how does it combine with the carpet of leaves? That border that was becoming less and less visible, more and more leaves settled easily? It's possible. It looked as if the sea merged with the sand or as that line we all made with the pen in the second grade, which we passed by hand and spread the ink, joining it with the rest of the white page of the notebook. I'm still not sure what, but something about this landscape somehow takes me back to my childhood, 10 years ago.

I stayed a while. I looked around. So many things I could talk about and yet my page is at the end and the pen runs out of ink, so I'm going to end here. I will stay in the same place, admiring the image given to me, but you can continue your day by reading other things, probably much better than what I wrote.

I am sorry if my english is bad. It's my second language, but anyway here is the version written in my language:

Este toamnă.

Stau în grădină pe un scaun scriind asta. Şi ce rost? Probabil nimeni nu o va vedea. Dar tot peisajul mă învăluie, mă copleşeşte cu emoţii pe care foarte rar le-am simţit. Este ciudat. Nu îmi pot lua ochii de la caiet. Caietul pe care alunecă uşor peniţa și pe care vorbele apar mai greu decât în capul meu.

Degetele îmi fug prin păr. E moale, mătăsos. L-am spălat aseară după care m-am uitat pe geam plănuind ca azi să stau aici și să scriu. Buzele mi se presează unele peste altele, parcă fără cuviința mea.

Mă uit în jur. Tot pământul este acoperit de frunze. Sunt frunze galbene, frunze maro, din când în când mai poți observa și câte o frunză roşie de la părul lângă care stau. Mai sunt căzute și niște frunze verzi. E ciudat. Ce secrete or ascunde? Oare au obosit ținându-se de crengile pomilor sau or fi dorit oare să fie alături de celelalte frunze? Hmm...celelalte frunze... Adică cele portocalii, maro, galbene și roşii...ele nu sunt moarte. Nu-mi par a fi moarte. Pentru mine ele sunt același frunze luminoase și pline de viață. Dar de ce arată așa acum? Poate au obosit? Îmi imaginez că atârnând de crengile unui copac aşa de mult timp este obositor. Poate din cauza asta au căzut și cele verzi, erau obosite. Oricum, nu prea par a avea odihnă nici acum, din cauza unui vânt care apare din când în când și le duce în altă parte. Dar de ce doar pe câteva dintre ele? Nu le zboară pe toate, doar pe unele din anumite locuri. Să fi vorbit frunzele cu vântul pe care îl simt chiar acum luându-mi și ducându-mi părul prin fața ochilor pentru a nu mai putea vedea a scrie. E posibil și acest lucru. Adiând doar din când în când și luând doar anumite frunze, se poate. Acestora poate nu le-a plâcut locul în care au căzut și l-au rugat pe vânt să le mute altundeva pentru, măcar, a se bucura de şederea lor cât timp mai au la dispoziţie. Totuși, felul în care le mută este unul diferit de oricare altul. Le ridică delicat de jos, le învârte în aer ca într-o piruetă dintr-un dans pentru doi, le mai mută grațios ca în paşi de balet de le stânga la dreapta, apoi printr-o și mai elegantă răsucire le lasă jos. Uneori ia mai multe frunze deodată și acestea ajung să danseze între ele, unele despărțindu-se la aterizare, altele rămânând împreună, legate pentru totdeauna ca un cuplu care tocmai ce și-a declarat dragostea la altar.

Aici am rupt firul acestor gânduri. M-am ridicat de pe scaun și am intrat în casă să mă îmbrac în ceva mai gros pentru că mi să făcuse frig. Când m-am întors am încercat să refac acel fir. Nu a fost greu. M-am uitat în fața mea și am văzut pământul proaspăt arat. Avea o culoare maronie combinată cu puțin gri. Părea trist. Fără podoaba lui cea verde și fără florile pe care le purta drept decorațiuni arăta gol. Doar un răsad pe care zăceau câteva legume, așteptând să fie culese. Totuși ceva în legătură cu el era diferit, atrăgător. Încă nu știu ce să fie; oare felul in care acesta se combină cu covorul de frunze? Acea graniță care se făcea tot mai puțin vizibilă din ce în ce mai multe frunze se aşezau ușor? E posibil. Arăta ca și cum marea s-ar unii cu nisipul sau ca acea linie pe care cu toții am facut-o cu stiloul în clasa a doua, peste care am trecut cu mâna și am întins cerneala, unind-o cu restul paginii albe a caietului. Încă nu sunt sigură ce, dar ceva la acest peisaj mă duce cumva înapoi în copilăria mea, acum 10 ani.

Am stat puțin. M-am uitat în jur. Atât de multe lucruri despre care aş putea vorbi și totuși pagina mea e pe terminatelea și stiloul rămâne fără cerneală, așa că am de gând să închei aici. Eu voi rămâne în același loc, admirând imaginea ce mi-e dată, dar tu, îți poți continua ziua mai departe citind alte lucruri, probabil mult mai bune decât ce am scris eu.